De ce sa iubim copiii?!

După o zi plină, încărcată și agitată, uite cum i-am găsit:

 

12386560_1032775130077818_944818038_n

(ajutor necondiționat – copil din clasa a IV-a ajuta un mormoloc de clasă pregătitoare să-și lege șireturile)

Să vă amuz puțin: în timpul cursului, pentru că avea nevoie de atenție, un copilaș mă punea să repet aceeași cerință… de vreo 4 ori. Deodată văd că se ridică altul și se duce spre ușă… și întreb: ” Unde pleci, măi?” … și primesc răspunsul imediat “Mă duc să-i aduc o pereche de urechi, că văd că ochelari are!” Incredibil, dar adevărat!

O prietenă bună cu care mă aud frecvent la telefon, dar ne vedem rar, din cauza distanței dintre țările în care locuim, îmi spune de fiecare dată când vorbim și îi povestesc peripețiile din viața mea ” Te rog eu mult să-mi promiți că atunci când vei avea timp o să pui toate astea în paginile unei cărți!” Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât realizez că e cazul să găsesc acel timp mai repede, sunt așa de multe poveștile prin care am trecut!

Da, am povești cu oameni frumoși, cu servicii multe, cu insituții ale statului care își fac sau nu treaba, cu medici, cu profesori care m-au inspirat, cu experiențe care mai de care mai amuzante și cu mulți copii! Astea sunt cele mai emoționante, cele mai pline de farmec. Am schimbat până la 32 de ani un număr considerabil de joburi / colaborări, dar toate implică prezența copiilor. Îmi place să glumesc spunând că mama e de vină, ea m-a obligat să devin profesor! Sincer, nu știu ce as fi făcut dacă ea nu avea inspirația să mă îndrume spre ceea ce simt că fac cu sufletul! Este vital, și nu exagerez, să faci meseria pe care o iubești. Să nu folosești niciodată termenii scârbiciu / muncă… Știu persoane care au mers la psiholog din varii motive și invariabil una dintre primele întrebări a fost ” Ți-a plăcut meseria pe care ai avut-o?” Eu când voi ajunge la nivelul acesta, sigur voi spune – DA!!! Caută în altă parte, că aici nu e nicio probemă! :-) )

Copiii mă uimesc în fiecare zi, mă încarcă și mă descarcă ca mai apoi să îmi facă o surpriză și să îmi revin brusc, să-mi aduc aminte că iubesc să fiu în preajma lor. Copiii știu ce simt și ce le face bine, știu să refuze alimente care le fac rău, știu cînd cel / cea din fața lor este sincer, știu să te răsplătească din priviri, știu să îți alunge oboseala cu un zâmbet. Sunt momente când ne enervăm din cauza oboselii, avem impresia că au o energie necontrolată, că atrag atenția inenționat spre ei, că o fac intenționat să ne scoată din fire!

Păi, da! Sigur că o fac intenționat, pentru că și noi adulții facem același lucru! Noi de ce țipăm: “Lasă-mă că sunt obosită! / Dă TV-ul mai încet că mă doare capul! / Nu mai vorbi așa întruna că sunt frântă!”  - de ce folosim mereu explicația pentru a cere ceva? Fix pentru că vrem să atragem atenția asupra noastră, fix pentru că avem nevoie de afecțiune și înțelegere. Dar invers ni se pare prea mult.

Am învățat că a fi profesor nu este a transmite informații! Deloc! Sursa informațiilor este peste tot, este inepuizabilă și în continuă schimbare, ce explicăm azi, mâine e posibil să nu mai fie valid. Și unii se încăpățânează să dicteze comentarii încă, dar acesta e alt subiect, îl voi aborda cu altă ocazie! A fi profesor înseamnă CUM transmite, CÂND transmitem, UNDE ne oprim, DE CE nu înțelegem noi.

La început mă agitam când trebuia să mă opresc din a explica ceva pentru a trece peste un moment – un copil sub scaun, o fetiță care plângea că nu dorea să citească, un băiețel care mânca un creion, un copil care își îndesa gumă în ureche, o fetiță care colora pe coperta caietului. unul care descoperise că dacă pune stiloul pe perdea – apar steluțe de cerneală pe ea, unul care vroia să se plimbe prin sală, unul care plângea pentru că nu era niciun scaun albastru în clasă etc. E greu să predai engleză când ai cel puțin o astfel de situație în sală. Aparent soluția e simplă – chemi învățătorul să ia din sală copilul care disturbă ora sau alegi să țipi bazându-te (în cunoștință de cauză sau nu) pe regula 4 alui Robert Cialdini, aceea a principiului autorității recunoscute. Fals! Nu ai rezolvat nimic! Ora oricum s-a întrerupt și cauza, nu doar că nu s-a rezolvat, dar s-a amplificat, încrederea în tine s-a zdruncinat iremediabil și conflictul interior între tine și copil, între copil și materia predată de tine, a izbucnit.

Am ales să opresc ora de engleză pentru că avem nevoia să înțeleg și simțeam că e de datoria mea ca OM, ca mama și ca profesor în care părinții au încrederea de a-mi oferi posibilitatea de a le educa copiii – să văd de ce! Și am înțeles – fetiței care nu citea cu voce tare îi era rușine să nu râdă colegii de ea dacă greșea, copilul de sub scaun se simțea comod acolo, cel care picta perdeaua văzuse în clasă un coleg care a făcut așa și a primit atenția totală din partea dnei, cel cu guma în ureche avea otită și auzea un păcănit, cel care se plimba prin clasă mi-a zis că simte o energie și după ce o termină îmi promite să se asază etc. Cât timp am folosit? – 5 minute de fiecare (nu au fost toți în aceeași oră)! Cât timp am salvat? Mult, mult de tot – și din orele care vor urma și din neliniștile copiilor frumoși din fața mea!

 

Nu există reacție fără cauză, nu există copil care se agită fără o neliniște ascunsă în sufețel! Sunt niște prichindei pe care apasă neliniștile noastre, agitația noastră, viteza în care alergăm noi, problemele pe care le verbalizăm noi. Dar au atât de multe de oferit, au atâta dragoste de împărtășit, sunt plini de surprize, când simți că nu mai ai energie – îți oferă un cadou care te face să zâmbești și să spui – Da, copiii sunt minunile noastre, sunt aripile cu care ne putem înălța peste tot ce nu merită!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>