Ce vrem noi când ne certăm copiii?

mama_cearta_copil_45603800De ce ne certăm copiii?! Le repetăm mereu ”De ce nu ești cuminte?!” Suntem siguri că ei știu ce înseamnă să fie cuminte?! Cine lămurește linia între a fi sau nu cuminte? Ce vrem noi de la ei? – liniște, ordine, rezultate…?

M-am surprins făcând multe dintre lucrurile care se încadrau, înainte de a deveni mămică, în categoria ”niciodată” – începând de la 22 grade C în camera copilului până la pedeapsa pentru că a țipat. Am sterilizat lingurițele până la 2 ani, am spălat de 2 ori hăinuțe care îmi păreau murdare doar pentru că se mototoliseră, am sunat medicul la un simplu muc, l-am spălat cu spirt doar pentru că ieșisem afară (el doar de mână cu mine), i-am permis să mănânce ciocolată seara, l-am lăsat să îmi scoată tastele la laptop doar pentru a învăța literele, l-am tras de moț pentru un cuvânt urât repetat după ce îl auzise întâmplător, i-am cumpărat fise de mașinuțe doar pentru că cei din jur se uitau dubios că nu îi permit să se urce în ”teleguțe”, l-am lăsat să verse punga cu orez pentru a-l aduna de pe jos cu lingurița, am adus castronul de cocă de cozonac în sufragerie să dăm cu el de covor… etc.

E frumos să retrăiești copilăria prin ochișorii lor calzi care cer doar dragoste, prin mânuțele lor pufoase care te mângâie după ce l-ai certat, prin piciorușele lor care duduie când intri în casă de la serviciu.

Ce regret și vreau să schimb?! Vreau să nu îl mai cert! De ce?! pentru că am încercat și am observat că există alte căi. Știu că pare clișeu, dar nu este.

Copiii repetă cuvinte auzite din întâmplare. Nu putem învinovăți pe nimeni – fac parte din vocabularul uzual și e normal să le cunoască. Am încercat să îi explic că nu este frumos, că nu e de bun simț, că nu se folosesc… . Ce vroiam eu? Să nu îl mai aud repetând acele expresii. Apoi mi-am dat seama că eu știam ce vreau, dar el nu. Ce îi spuneam eu lui – că nu e frumos, că nu e de bun simț. Dar ce vroia el? Vroia să se audă repetându-le pentru că erau noi și nefolosite. Și atunci i-am permis asta: am mers în camera lui și i-am spus: ”Hai să zicem amândoi pe rând.” O, da! Și am zis… și eu, și el  - și el, și eu. Până când? Până mi-a spus: ”E urât cum se aude de la tine! hai să nu mai zicem!”.

Știți celebra replică ”Ce îți lipsește ție? Ai jucării, ai hăinuțe, ai tot ce vrei!”. Să arunce primul cu bolovan cel care nu a folosit-o niciodată în fața unui copil mai mare de 3 ani. :-) . Am lăsat-o deoparte și l-am întrebat: ”Tu ești fericit cu părinții tăi?” Și mi-a spus ”Da, foarte. Uite asta trebuie să adaug la lista de seara pentru Doamne Doamne – sunt fericit că voi sunteți părinții mei!” De ce? – am întrebat eu. ”Pentru că mă iubiți”. Atât vor ei – iubire. Și nu o condiționează cu nimic. Câți adulți fac asta în relațiile cu cei din jur?!

Dragostea nu se învață, se simte.

Or să învețe să facă ordine, or să învețe să nu te deranjeze când lucrezi, or să învețe să nu intre încălțați după o jucărie dimineața, or să învețe să nu mai picteze pereții, or să învețe să nu mai împrăștie firimituri pentru furnici, or să învețe să nu își mai bage degetele în nas (în public :-) ). Toate sunt etape prin care ei cunosc lumea, mediul, viața.

Noi când o să învățăm să nu mai punem condiții?! Eu zic ca merită să încercăm cât timp încă adormim cu ei în brațe și ne trezim cu băluțe umede pe obraz. Trec anii și vor condiționa și ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>