Lupta incrancenata cu Timpul…

Pentru ca de cateva zile, viata ne-a aratat si fata ei urata, pentru ca timpul este acum cel cu care luptam. Nu e scris acum, este un text vechi din arhiva personala, dar… acum il simt cu fiecare cuvant, fiecare litera ma apasa dureros!!! De ce il postez aici?! Pentru fiecare parinte si pentru fiecare copil (indeajuns de mare sa aiba acces la acest text), pentru a ne deschide inima si mintea spre viata, spre timp, spre ceea ce conteaza! Sa lasam nimicurile, sa lasam orgoliile, sa lasam prostiie care vin si trec, sa pretuim dragostea celor dragi, sa pretuim o mangaiere, un cuvant, o privire… nimeni nu stie cand ele pot sa nu mai fie!

„ Prezentul nu este niciodata scopul nostru: trecutul si prezentul sunt mijloacele noastre – singur viitorul ne este scop. In consecinta, noi nu traim niciodata, ci doar speram sa traim; si fiind mereu dispusi sa fim fericiti, inevitabil nu vom fi niciodata” (Pascal)

“Timpul” – sa vorbim despre el este ca si cum am vrea sa definim existenta, viata sau poate chiar eternitatea. E absurd si totusi in momentul in care spui “secunda” esti mai batran cu una. Viata este doar o cumpana de amintiri, o clepsidra a batranului rege, a neiertatorului demon “timp”. E doar un film pe care nu il poti derula, nu ai sansa de a-l vedea de la inceput.
Cand urci pe scena vietii firul timpului incepe sa se deruleze. Atunci accepti blestemul existentei, atunci poti fi binecuvantat cu perla fericirii. Ea insa e pierduta undeva in nisipul din clepsidra timpului si apare doar cand acesta s-a scurs. Vesnicia existentei o primesti doar cand esti constient de miracolul unui suflet, caci banutul fericirii e moneda ce ti-o arunca sceptrul regelui timp.
De bei din roua diminetii esti binecuvantat de noua zi, de bei din dulceata secundei primesti veninul veacurilor. Ma intrebam candva de ce exista timpul, de ce El este vesnic, de ce noi suntem muritori, efemeri, de ce ne este teama, de ce depindem de dorinta lui…? In nebunia pe care o aveam in minte am scris cateva versuri:

“O clipa doar
destrama vesnicia.
Minutul domina inca prezentul.
Cand ora a murit
Veacul isi cere puterea.”
(“ Fiecare” – 20 mai 2000 )

Ma intreb de ce am ales versuri? Poate ca nici acum nu stiu, nu vom sti niciodata de ce ne ascundem in spatele cuvintelor, de ce ne ascundem de sentimente, de ce timpul ne inspira tema. Ne e frica sa vorbim deschis, ne temem sa spunem: “Traiesc!”, “Iubesc!”, nu recunoastem ca suntem sclavii efemerului,
Suntem simple marionete in mana nemuririi, in atele incurcate ale stapanului timp. Si totusi, pe cat de mult il uram, cu atat mai mult il veneram, ne inchinam lui si ii cerem sa nu ne ia inca. Nu spunem doar “ Clipa mai ramai!” – ca Faust, noi insetati cerem nemurirea.
Cand suntem tineri, cand avem impresia ca toata viata o avem in fata, ne plictisim de rutina, vrem ca timpul sa treaca mai repede, ne rugam sa crestem, sa depasim viteza bine stabilita in Univers. Tineretea este cea mai dulce comoara de la Dumnezeu, si cat de usor ne e dat sa o risipim! Ce ni se pare timpul cand avem in fata anii? Si ei… “anii”…ce bufoni mincinosi! Ne obisnuim cu ideea ca sunt multi si mania existentei ne loveste crunt, ni-i ia cand avem cea mai mare nevoie de a-i sti undeva acolo, pastrati doar pentru noi. Si durerea se instaleaza nepasatoare ca si cum obosita fiind ar avea nevoie sa se odihneasca. O acceptam. La inceput negam prezenta ei si treptam chiar o indragim. E a nostra si nu o dam. De ce…?! De teama unui nou inceput.
Suntem asemeni oamenilor din Mitul lui Platon, legati cu lanturile durerii vedem doar proiectia realitatii si odata eliberati nu gasim forta de a iesi, de a gasi acele “lucruri” care se reflectau. Lasi..sau poate doar realisti? Ce inseamna teama de necunoscut, frica de durere sau neputinta de a face fata unor clipe de fericire? Poate ne gasim in imposibilitatea de a accepta ca nu putem face fata unor momente de fericire, ne temem sa nu dam gres, stim ca nu suntem pregatiti, deci nu putem reactiona. Imaginea folosita de Platon are un efect covarsitor – lumea pe care noi o cunoastem, despre care credem ca este chiar realitatea, nu este decat o biata aparenta, o iluzie care nu ne spune nimic despre originea ei sau despre adevarata ei substanta. Lumea ingusta in care traieste majoritatea oamenilor este extrem de meschina, cei ce nu pot lupta cu timpul nu reusesc sa o schimbe. In aceasta lume a aparentelor, a lipsei de vointa, a dezinteresului fata de idealul numit “libertatea de a alege libertatea”, apare o problema existentiala: atasamentul locuitorilor de singura realitate pe care o cunosc. Daca unul dintre ei ar reusi sa iasa la lumina Soarelui ( prin analogie – sa invinga timpul ) si apoi ar reveni si ar incerca sa-i convinga pe ceilalti ca traiesc intr-o iluzie, acestia l-ar batjocori sau chiar ucide. Socul dintre cel doua lumi, modalitati de cunostere, declansat de intorcerea celui care a cunoscut dualismul, este provocat de atasamentul locuitorilor “pesterii” de lumea lor, de lumea umbrelor. Fericiti fiind ne aducem aminte de “timp” si-l rugam sa stea in loc, sa participe parca la bucuria pe care o vrem vesnica. Ne gandim atunci la trecerea timpului, vrem ca el sa se opresca, sa nu se mai termine, sa nu ne mai terminam.
Spunea cineva ca “Nici o varsta nu isi cere scuze pentru ca ne-a luat prin surprindere”. Niciodata nu ne asteptam, ne plictisim de trecerea grea a zilelor cand ne dam seama ce repede au trecut anii; cum a trecut viata pe langa noi. Desi nu am avut ce face cu vremea, timpul a trecut si nu il putem intoarce. Clepsidra e aproape goala acum si noi cautam inca perla din ea. Mai e putin nisip si am vrea sa o intoarcem, acum stim ce am vrea sa alegem; timpul insa nu ne poate lasa.
In dragoste, timpul este un dusman aprig care se lupta cu ingerii ce stau de partea efemerului. Cand esti indragostit anii sunt doar clipe, iar daca spatiul sta intre sufletele pereche orele par decenii. Sentimentul incearca se tina piept furtunii dezlantuite de zeul suparat. El stie ca iubirea are puterea de a darui vesnicia, stie ca trebuie sa isi foloseasca toate forta pentru a lupta cu zeita care imparte generoasa frumusetea unei eternitati. Fara sa ne dam seama, ne inchinam timpului si-i cerem sa ne ajute. Prea tarziu ne dam seama ca locul plecaciunii era regatul Dragostei, Iubirii de viata, Fericirii de a exista.
Vorbim de timp, de fericirea de a-l invinge, de Binele si Raul care guverneaza lumea. Fundoianu afirma ca Binele si Raul exista ca un “cancer profund ascuns in fiinta”. Realul care naste aceste doua concepte este cel lovit, fisurat, guvernat de verbul “a muri”. Omul se angajeaza pe calea unei ratiuni care-i vrea moartea si accepta o realitate care este viata, fiind sfasiat de lumea ostila, vitrega, negura materna pe care le gandeste si care il gandesc.
O singura viata si aceea dureros de scurta. Pamantul are mii de frumuseti, de comori de oferit si omului nu i s-a dat “timpul” de a le cunoaste. O pedeapsa meritata?! Timpul ne schimba si ne transforma in ceea ce ne dorim sa fim sau poate in ceea ce uram mai tare. Suntem atat de diferiti si cu toate astea ne dorim mereu sa fim altfel. Nu ne multumim cu ceea ce avem si avem impresia ca cei din jur au mai mult, sunt mai mult. Ne gandim de ce am fost creati?… care ne este scopul?…sa indeplinim o dorinta (a cui?)…sa atingem un tel (al cui?).
Cine umple cupa de cristal negru – lacrima fericirii sau zambetul durerii?

“Mi se parea ca
lacrima plange
Dar…ea radea.
Ochiul, el plange!

Mi se parea ca
bratul loveste
Dar mana mangaia!

Mi se parea ca traiesc.
Dar timpul m-a invins,
E doar o efemera existenta.
( “Proces”, 24 octombrie 2000 )

Mi-as dori sa opresc timpul doar pentru o ora. De ce o ora?…poate doar pentru a respecta tiparul. Mi-ar ajunge insa spatiul, viata asta in care ne invartim dezorientati. Ma visez intr-un film alb-negru, plimbandu-ma pe strada in timp ce pe fundal se aude o chitara in surdina, o melodie falsa interpretata de un Mozart uitat in timp. Pentru a se elibera de timp oamenii vor sa zboare, isi doresc aripi pentru a se inalta dincolo de cunoscut. Ei vor sa mearga in soapte pentru ca le obosesc pasii, vor sa respire sentimente, vor sa vorbeasca in muzica dulce a unei respiratii. Se hranesc cu iluzii, dau nastere durerii si se ascund de ei insisi, atat de bine incat le este foarte greu, daca nu imposibil sa se mai gaseasca. Se trezesc parca atunci cand “timpul” le striga: “ Nu avem nevoie de aripi cu ingeri!”. Si simt durerea infrangerii, a neputintei de a continua lupta.
Oamenii SUNT caci au nevoie de aripile furate sa nu mai SUNT si sa se poata CREA. Au fost, sunt si vor fi, dar nu sunt ceea ce au fost si nu au fost ceea ce vor fi. Nu vor mai fi ce au fost…Joc de cuvinte sau simboluri ascunse ?!
Povestea timpului trebuie inceputa cu “ A fost odata si inca Este…”

3 thoughts on “Lupta incrancenata cu Timpul…

  1. Sa fie oare subiectul saptamanii? Articolul meu din AltPHel de vinerea asta este exact despre acelasi subiect…
    Imi pare rau sa citesc ca esti trista, Andra, sper ca lucrurile sa revina la normal, indiferent ce ar fi, te pup.

    • Nu este subiectul saptamanii , Cristina! Este subiectul vietii si din pacate al mizeriei umane! Speram sa nu postez aici niciodata acest articol. L-am scris cand am pierdut o persoana draga pe care sistemul medical romanesc ne-a rapit-o fara mila – greseala medicala. 3 operatii… de ce? dupa prima ne-au spus ca au introdus un obiect nesteril si a facut infectie. Dupa a II-a au spart un alt organ cu o sonda introdusa gresit. Iar dupa a III-a…, dupa a III-a am gasit patul gol! Acum alta persoana draga, tatal meu a indurat 9 zile de mizerie, de lipsa de profesionalism, de teroare medicala. Sunt revoltata si daca asta inseaman ca toata viata sa mi-o dedic sa schimb ceva – asa voi face! Sunt mama, sunt sotie, sunt fiica, sunt OM si voi LUPTA!
      Nu e subiectul saptamanii, este DURERE, REVOLTA. Voi lupta cu oricine si cu orice pentru a trezi amorteala asta infecta in care ne complacem, educam in scoli carne de tun, omoram in spitale oameni, oameni pe care jura ca ii apara, si in Biserici alegem daca cunununam, botezam, inmormantam in functie de cati bani dau enoriasii!
      Stiu ca e greu, nu sunt absurda, nu sper sa voi ramane in istorie ca Schimbatorul de mentalitati! Dar e destul! e grotesc sa mai spunem NU SE POATE!

  2. Andra, imi pare sincer rau. Pe mine ma surprinsese placut coincidenta abordarii aceluiasi subiect, fara sa stiu cata durere sta in spatele cuvintelor tale. Sper ca tatal tau e bine acum, sunt alaturi de tine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>