Asa se face – asa vreau EU!

Libertatea este ceva ce ne dorim să avem când vrem să alegem ceva plăcut și ceva pe care urâm că posedăm când suntem obligați să decidem pentru noi. Greu, nu-i așa? Mereu ne-am gândit la libertate ca la ceva pe care vrem să avem, să ne fie oferit pentru ca noi să decidem când și cum profităm de ea. Dar, există momente când ne-am dori să nu avem libertatea de a decide,sunt momente când decizia este atât de greu de luat, așa de multe consecinte, repercusiuni… ne-am dori să ia alții decizia, noi doar să ne plângem că nu am avut libertatea de a decide noi înșine.


Câtă libertate oferim noi copiilor? Ne dăm seama când au nevoie de ea? Simțim când copiii ne spun (fără să folosească cuvinte) că nu vor libertate, că ne roagă să alegem pentru ei? Suntem dispuși să oferim copiilor liberatea de a alege drumul sau de a alege doar din opțiunile oferite de noi? Suntem pregătiți să realizăm că, la un moment dat, copiii nu vor mai avea nevoie de alegerile noastre, le vor pe ale lor?
Am încercat să răpund la câteva întrebări pe care le-am formulat având în minte câteva dintre dorințele mele de copil. Acum realizez că toate demonstrau strigătul unui copil spre libertatea deciziilor, dorința unui copil de a fi independent. Și tot acum realizez că greșelile se repetă, clar, indubitabil… e la fel ca trecutul care se retrăiește, greșelile revin, se întorc pentru confirmare.

 

  1. I-ai dat vreodată copilului tău voie să guste zăpadă, un țurțure de gheață?
  2. L-ai întrebat dimineața, ce cămașă vrea la grădiniță?
  3. I-ai respectat dorința de a nu pune leuștean în ciorba lui preferată?
  4. I-ai dat voie să bage mâinile în iaurt să-l pună pe covor, pe canapea, pe ochi?
  5. L-ai apărat când alt copil îi cerea o jucărie și el nu vroia să o dea?
  6. L-ai întrebat dacă îi place poezia pe care trebuie să o învețe pentru serbare?

Nu vreau să judecăm, să ne judecăm, să ne facem mea culpa, să facem concurs cine are cele mai multe DA-uri. Exclus, departe de mine gândul asta. Si eu am avut și am momente când răspund cu NU la toate întrebările de mai sus și la multe altele. Doar că am observat că dacă încerc să găsesc răspunsuri/ variante, atitudinea copilului este alta.

 

  • Nu, pentru că o să răcească! Sigur că o să răcească dacă îl lași să mănânce un bulgăre de zăpadă. Dar o să răcească și dacă îi strănută cineva în farfurie la grădiniță, dacă mănâncă o ciocolată în parc după ce a pus mâna pe un leagăn după alt copil răcit, dacă folosește aceleși jucării etc. Sunt situații pe care nu le putem evita, nu suntem tot timpul cu ei pentru a preveni orice. Doamne Ajută! Pentru că dacă am fi, am crește copii în eprubetă, problemele date de lipsa imunității sunt mai grave decât un roșu în gât. Hei, nu vă provoc la un concurs de cine termină mai repede un țurțure de gheață. Vă provoc la amintire – nu ați plecat niciodată de la școală cu gândul la țurțurele ăla mare din spatele sălii de sport?!:-)

 

  • Pentru copii, libertatea de a le crea senzația că ei aleg este cea mai importantă. În loc de Cămașa asta, că așa vreau eu – încercați Uite, o vrei pe asta verde sau pe cea albastră? O poți lua pe cea verde, așa poartă și … (folosiți numele jucătorului preferat) sau pe cea albastră, știi că așa avea și... (dați exemplul unui personaj de desene animate). Rezultatul – le va vrea pe amândouă!

 

  • Sigur, leușteanul dă o aromă nemaipomenită ciorbei, dar lui îi place? Are vitamina C, are antioxidanți! Dar nu este singura sursă a acestor elemente. Și noi știm asta! Arătați-i că vă pasă, ușurel va accepta, dar nu și dacă îi impuneți.

 

  • Cum să se murdărească? Nu e vopsea, se curăță! Copiii cunosc prin experiența senzorială – se vor mânji o dată, de două ori și gata! După aceea îi puteți responsabiliza, faceți curat împreună. E un joc, așa îl vor percepe. Acest exercițiu care presupune un efort de 10 minute în plus vă va apropia, îl va face să simtă că va pasă de nevoile lui de joc, de emoție a descoperirii, de plăcere a face lucruri împreună. Nu va face un obicei din asta pentru că nu îi veți da mereu iaurtul în sufragerie pe canapea.

 

  • Sigur, ne crapă obrazul de rușine când refuză să împartă. Copiii au înnăscut simțul proprietății și noi trebuie să îl educăm. Dar, este un om, un mic omuleț care se bucură că ai mers cu el în parc cu lopețica la nisip. Cum îi explici că trebuie să dea jucăria? De ce să o dea? Încreacă un joc de schimb de roluri. Ți-ai cumpărat o geantă nouă, e a ta… și o domnă pe stradă (o necunoscută) ți-o cere să își pună fardurile în ea. I-o oferi fără discuții, nu-i așa?:-)

 

  • Sigur că nu putem să le permitem să facă doar ce le face plăcere. Poezia nu e alegerea lui, dar trebuie să intrăm în lumea lor. Nu durează mult! Știu că timpul ne omoară răbdarea, nervii…! Doar să îl întrebăm dacă îi place. Putem să ne jucăm cu ei, să repetăm împreună versurile, rolurile pe diverse tonalități, pe diverse emoții, să recităm ca și cum am fi veseli, supărați, obosiți etc. Se va amuza, va uita de sensul educativ, de învățarea rolului, și-l va însuși involuntar pentru a ne face pe plac. Se va simți fericit că facem parte din lumea lui.

Gânduri pe o coală de hârtie, emoții așternute într-un document word! Nu vrea să percepeți articolul acesta ca pe o lecție din partea mea, nu, nu , nu! Vreau doar să ne ajutăm reciproc pentru a ne crește copii fericiți, liberi, fără îngrădiri dictate de trecut – așa trebuie, așa se face!

Nu, nu așa trebuie! Nu, nu așa se face!

Se face cum se simte, pentru că educăm ființe, formăm caractere!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>